lumea vrajitorilor

A fost odata ca niciodata o lume a vrajitorilor ascunsa de lumea muritorilor. Acolo erau zane,vampiri, oameni care erau schelete,demoni, vrajitoare, si pe scurt, tot felul de ciudatenii care mai de care. Desi lumea lor era asa de magica si frumoasa, aveau un dezavantaj enorm, ci anume, printre ei se afla cel mai mare inamic, omul.

Dupa ce mai crescu putin micul pui de om, unul dintre spiridusi de-acolo merse si ii spuse:

-         Mai,mai,mai, ia uite-l pe micul inamic.

-         Nu sunt un inamic, eu chiar m-am obisnuit cu locul acesta, practic apartin acestui tinut.

-         Ba nu, niciodata nu vei fi ca si noi.

-         Ba da, daca imi dati macar o  sansa voi reusi cu siguranta, dar la voi asta e problema, nu imi acordati nici macar o sansa sa fiu ca voi sau sa ma integrez printre voi. Mie si mie greu.

-         Cum adica tie greu?

-         Adica, parintii mei m-au abandonat de mica, iar,un vrajitor m-a adus pe mine aici, oferindu-mi adapostul necesar,mancare si restul.

-         Adica, tu nu ti-ai cunoscut parintii niciodata?

-         Da, cam asa…

-         Cred ca este cel mai mare dezavantaj al oricarui copil care exista pe lumea  asta.

-         E un chin cu adevarat.

-         Apropo, cum te cheama pui de om?

-         Isabella.

-         Pe mine ma cheama Rudolph, asemeneea renului lui mos Craciun. Acum ca am facut cunostiinta, poti sa imi zici cum ai ajuns aici si ce s-a intamplat cu exactitate?

-         Sincer, nu prea stiu, si nu prea imi place sa impartasesc cu altcineva ceea ce mi s-a intamplat mie in copilarie, dar, simt ca am o piatra pe inima din cauza asta, si ca mai bin ear fi sa imi dau totul de pe suflet,deci voi incepe.

-         Bine,ascult cu urechile deschise larg.

-         Totul a inceput cand eu aveam o luna, a da sa stii ca asta mi-a povestit parintele meu adoptiv, asa, unde ramasesem, a da, mi-am amintit, aveam doar o luna, eram un bebelus, mama mea nu ma mai vroia pe-acolo prin preajma, asa ca merse la tata si ei doi purtara o discutie foarte serioasa in privinta mea. Tata fu de acord ca eu sa fiu aruncata afara, ci nu adoptata, iar mama deasemenea. Acest vampire care mi-e tata si mama in acelasi timp, a auzit discutia, cand era trimis intr-o misiune de catre fostul rege din acest tinut, Heraldo, intr-o misiune de salvare, misiunea sa ma salveze pe mine. Imediat ce a auzit discutia, m-a scos pe geam , apoi , noi doi am disparut in bezna, iar apoi, am ajuns aici si aici am trait,am crescut,mi-am gasit prieteni…

-         Destul de urata a fost copilaria ta.

-         Stiu, dar eu vreau sa ma intorc sa imi gasesc parintii adevarati, deoarece chiar daca eu am crescut aici, totusi, nu apartin acestui loc.

-         Eu te voi ajuta sa iti gasesti adevaratii parinti. Cam ce informatii stii Isabella?

-         Informatii?!

-         Da, informatii despre parintii tai.

-         Pai, parintele meu adoptiv a spus ca mama avea parul castaniu,ochii verzi ca iarba, si o chema Narcisa.

-         Si parul?

-         Ti-am zis, castaniu.

-         Nu,nu, eu ma refeream, scurt ,lung…

-         Asta…..nu prea stiu cu parere de rau.

-         Oricum….despre tatal tau ce stii?

-         Nimic….din cate am auzit de la vampir, tatal meu s-a despartit de mama chiar dupa ce au purtat acea discutie, iar de-atunci a fost de negasit.

-         Cu adevarat o aventura viata ta.

-         Desi uneori nu prea imi doresc asta….asa, si cum putem ajunge noi la mine, in lumea mea?

-         Haide, o cunosc pe Lilian, zana, ne va da ea putin praf magic pentru a zbura.

-         Bine,haide.

Cei doi mersera la zana Lilian, iar ea cand le auzi planul spuse:

-         Ati innebunit? In lumea muritorilor e extrem de periculos.

-         Dar, Lilian, nu intelegi, Isabella isi cauta parintii adevarati.

-         Si ce ai vrea sa fac eu?

-         Sa ne dai putin praf magic zana Lilian, nu stii cat am suferit eu in copilarie, iar acum vreau sa stiu de ce parintii m-au dat pe mine, adica au vrut sa ma arunce in strada.

-         Bine fie, dar sa nu spuneti nimanui, altminteri,voi fi alungata de-aici si eu, dar daca eu voi fi alungata de-aici, veti fi si voi, aveti de minte ce zic eu.

-         Da, nu vom zice nimanui zana Lilian, spusera cei doi in cor.

-         Poftiti copii praful magic, aveti grija cum il folositi, caci, daca il irositi, altul nu mai primiti.

-         Multumim.

Cei doi copii plecara, iar, cand ajunsera afara, incepura sa se dea cu praf magic. De cum se dadura cu praful, incepura sa si pluteasca. Fericita, Isabella spuse:

-         Nu pot sa cred ca zbor spre casa mea, spre parintii mei!

-         Nici mie nu imi vine sa cred ca….plec din lumea asta spre lumea muritorilor…mie putin frica.

Si cei doi isi continuara lungul zbor spre lumea muritorilor.

Dupa ore si ore de zbor, iata ca , insfarsit ajunsera in lumea muritorilor. Fata era foarte incantata de zborul ei si deasemenea era foarte fericita ca a ajuns insfarsit in taramul ei natal.

-         Doamne, cat ma pot bucura ca sunt aici!

-         Mie unul mie teama.

-         Haide, nu iti fie, vino.

Cei doi incepura sa alerge pe-acolo. Deodata Isabella se impiedica de o piatra si cazu accidental pe o femeie.

-         Esti in regula scumpete, spuse femeia.

-         Da doamna.

-         Stai putin. Te recunosc. Tu esti fiica mea de mult pierduta!

-         Poftim?

-         Tu esti fata mea, Isabella!

-         Da…intradevar asta e numele meu.

-         Fiico, eu si tatal tau am divortat din cauza ta, adica, deoarece eu te-am pierdut ca o mama iresponsabila ce sunt.

-         Nu esti iresponsabila. Esti o mama de treaba….daca esti mama mea. Haide mai bine sa mergem sa facem niste…teste ADN sa vedem…adevarul.

Mersera isi facura testele iar dupa patru zile veni rezultatul.

Exact cum spunea femeia, cele doua erau rude, erau mama si fiica. Cand vazu, chiar nu ii veni sa creada una ca asta.

-         Bun, dar nu se poate…

-         Uite, testele spun altceva.

-         Bine…mama. Ei bine, multumesc pentru ajutor, dar, acum, tu trebuie sa mergi in tara ta.

-         Bine,,,ei bine eu plec..

-         Pa.

-         Ceau…o sa…imi….f.f.f.f..fie foarte dor de tine, esti cel mai bun prieten de-al meu.

-         Si mie o sa imi fie dor de tine Isabella.

-         Ne vedem….cand…mai vei veni pe-aici.

-         Pa.

-         Pa!

Cei doi isi luara ramas bun, iar fiecare ramase la viata lui. Acum nu mai existau pe lumea cealalta certuri din pricina “puiului de om”. Acum era mult mai bine intradevar. Mica fetita isi gasi familia,deoarece nu dupa mult timp de la sosirea ei, tatal se reimpaca cu mama, ca fetita sa aiba ambii parinti alaturi de ea. Acum totul era mult,mult mai bine. 

     Tara Pinguinilor

                                 Tigu Diana – Adriana

A fost odata ca niciodata, intr-o tara indepartata, foarte,foarte,foarte departe de civilizatie o tara secreta, ci anume, o tara a Pinguinilor.

Acolo, pinguini se jucau,aveau chiar si meserii, dar, mai pe scurt, ei faceau acolo tot ce le doreau inima. Desigur, intr-o tara a Pinguinilor exista si un pinguin care era cum s-ar zice “seful”. Ca un fel de presedinte. Pe acel pinguin il chema Figo, si era nespus de uracios. Sub nici o forma el nu vroia sa asculte pe nimeni inafara de el.

Intr-o zi, in tara Pinguinilor veni o noua membra, Annabell, de care, “presedintele” nostrum Figo, se indragosti nebuneste,doar ca, ei nu ii placea deloc de el, deoarece era mult prea fitos, si nu ii pasa de nimeni inafara de el, insa, simtea si ea un sentiment ciudat fata de el.’

Seara, tarziu, Figo merse la Annabell, luandu-si inima in dinti si spunandu-I cu o voce subtire si calda:

-         Annabell, de cand ai venit aici, si de cand te-am vazut, te-am placut enorm de mult, si credema ca inca te mai plac.

-         Bun, si ce-I cu asta?

-         Tu…..a….ma placi pe mine?

-         Imi pare rau, dar,eu chiar nu te plac, baiete, scuzama, dar, esti prea obsedat de tine.

-         Bine, ai dreptate, mare dreptate, la inceput am fost nespus de obsedat de mine, dar asta inainte sa te cunosc.

-         Bine, ai folosit replica asta, de zici ca suntem intr-un film.

-         Daca am fii intr-un film ,draga mea Annabell,iti garantez ca as alege Titanic.

-         Eu as alege…nimic, sa fiu sincera nu prea imi plac filmele.

-         Atunci avem foarte multe in comun.

-         Dar,daca tie nu iti plac filmele, cum de stii de Titanic?

-         Oricine stie de filmul ala. K

-         Da…ai dreptate. Acum, An..

-         An!?

-         Da…vroiam sa zic Annabell…

-         Stai putin baietas, An, e o porecla, tu nu ma poreclesti pe mine, mai ales An. Dupa mine An este o porecla de….iubiti sa zic asa.

-         Ok, atuci mie spunemi Fi.

-         Fi?

-         Da Fi.

-         Nu puteai gasi un nume mai stupid ca asta?

-         Gata!

-         Ce s-a intamplat?

-         Mi-a ajuns sa te aud cum iti bati joc de mine. Mi-a ajuns Annabell. Vreau sa pleci de-aici odata pentru totdeauna!

-         Ma izgonesti?

-         Exact. Dispari din fata mea.

-         Bine, si nici nu ma voi mai intoarce aici, spuse in lacrimi Annabell, plecand spre casa pentru as-I face bagajele si a pleca.

Cand ajunse acasa, se puse mai inati pe plans, iar dupa ce isi mai reveni, merse sa isi faca bagajele, insa, deodata, la usa batu cineva. Merse sa vada cine era, iar cand deschise usa, acolo era Figo, in genunchi. Cu o voce trista,insa, ea ii spuse:

-         Nu ma impresionezi Figo, lasama in pace.

-         Annabell stai!

-         Ce vrei?

-         Am venit aici sa imi cer scuze fata de tine, si sa te rog sa accepti scuzele mele. Credema, chiar nu mi-am dat seama de ceea ce am zis.

-         Ai noroc ca iert repede,dar, nu ai tu idee cat am suferit din cauza ta.

-         Imi pare rau Annabell. Si, ar mai fi ceva?

-         Ce anume?

-         Vreau sa fii sotia mea.

-         Figo,nu stiu ce sa zic, adica, deabea ne-am impacat, nici macar nu stiu daca, chiar sunt surprinsa.

-         Bine, dar acum tu trebuie sa zici doar un cuvant da sau nu.

-         Da,nu,da,nu….da….vai, chiar nu stiu.

-         Zi orice iti doreste inima.

-         Pai, inima mea spune sa dau din cap aprobator.

-         Adica raspunsul este da?

-         Cu siguranta!

Si Annabell sari in bratele lui Figo.

Facura o nunta mare,mare,mare si frumoasa. Ei doi nu se mai certara niciodata. Acum erau fericiti impreuna si asa vor ramane mult,mult timp, pana la moare!

        Pisica cu blanita de aur

A trait odata demult pe acest pamant, o familie frumoasa si mica, care era alcatuita ca de obicei, dintr-o mama,un tata si  o fetita pe care o chema Dorothea, dar mai toti ii ziceau Dory. Fetita avea o pisicuta pe nume Lalea, care urma ca peste cateva ore sa nasca. Mica fetita astepta cu nerabdare marele moment.

Seara tarziu, inainte de culcare, Dorothea merse sa vada ce ii face pisicuta. Cand ajunse in living, mare ii fu surpriza cand vazu ca langa ea era un pui micut si frumos care avea o blanita de aur si niste ochii albastri ca cerul seara. Fetita fericita incepuse sa urle de mama focului ca s-a nascut un puiut. Parintii imediat ce o auzira coborara, si cand vazura micutul pui nu mai vroiau sa se desparta de el. Fetita ii pusese numele Jucarie, deoarece era asa de frumos de zici ca nu era real.

Urmatoarea zi, fetita nu vroia sa se mai desparta de motanel. Il tinea in brate zi si noapte, ba chiar dormea cu el. Il lasa numai sa manance de la mama lui, apoi il lua din nou si se juca cu el. Era foarte fericita, ca orice copil cand are un animalut, doar ca din pacate, fericirea ei nu durase foarte mult, deoarece intr-una din zile fetita isi auzira parintii vorbind, si plangandu-se ca nu mai au bani nici de paine si ca trebuie sa isi dea macar un animalut pentru ca nu mai ii pot intretine.

dupa acele vorbe, fetita se puse pe un plans de mama focului. Parintii o auzira si mersera imediat sus sa vada ce se intampla. Mama o intreba pe fetita:

-          De ce plangi draga mea?

-          Pentru ca te-am auzit pe tine si pe tati ca trebuie sa imi dati animalutele.

-          Iubita mea, nu mai avem bani, trebuie sa facem un mic sacrificiu,vrei sa murim?

-          Nu, dar nici pisicutele nu vreau sa plece de langa mine!

-          O sa o dam pe cea mai mica pentru ca uitate la blanita ei, e de aur. Imagineaza-ti am putea face o avere.

-          Numai la bani va sta gandul? La fericirea mea niciodata nu va stat gandul? Voua macar va pasa de mine?

-          Da cum sa nu ne pese noua de tine fiico?.

Micutul motanel auzise discutia dintre cei trei, se suparase si el, asa ca hotarase sa plece de-acasa in voia  intamplarii. Dar asta nu e tot, pe la miezul noptii,  pe geam, copila pleca si ea de-acasa de zici ca vorbi cu micul motanel sa-si faca un plan de scapare.

Iata ca, ea cum tot mergea de-alungul drumului, daduse nas in nas cu motanelul. Il luase in brate si incepuse sa il pupe intrebandu-l:

-          De ce ai plecat de acasa?

-          Pentru ca erau doar certuri din pricina mea intre tine si parintii tai.

Brusc, fetita incremeni si cu o voce tremurand, intrebase motanelul:

-          Tu vorbesti sau am eu halucinatii?

-          Nu, eu vorbesc. Sunt un pisoias magic. Cum crezi ca am eu blanita aurie?

-          Da, si mie mi s-a parut ciudat..

-          Eu sunt pisoiasul Jucarie,la inceput nu avem nume, dar dupa ce mi l-ai pus tu am avut si eu. Sa stii Dorothea eu implinesc cate trei dorinte, si vreau ca tu sa iti pui ce dorinte vrei cand vrei.

-          Uau, este asa de uimitor, adica am ramas fara cuvinte in gura. Aflu atat de multe lucruri in asa putin timp. E ceva surprinzator cu adevarat!

-          Da, asa este.

-          Eu zic pisoiasule sa mergem acasa la caldura, o sa le spun dimineata parintiilor mei totul, cuvant cu cuvant, poate asa o sa te pastreze, daca nu, diseara stii unde ne intalnim da?

-          Da stiu, spuse razand pe sub mustati pisoiasul.

Cei doi mersera acasa. Parintii erau ingrijorati unde le-ar putea fii fiica. Cand intrase pe usa, cei doi sarira si o luara in brate intreband-o:

-          Pe unde ai umblat, stii cate griji ne-am facut?

-          Da, inteleg, sunt un copil, este straniu sa umblu singura. Eu am fugit de-acasa impreuna cu pisoiasul, si stiti ce am aflat despre el?

-          Ce ai aflat despre el?

-          Este magic. Adica mie mi-a vorbit. A spus ca poate sa imi indeplineasca trei dorinte, ce vreau eu si cand vreau eu.

-          Probabil ca frigul te-a afectat.

-          Nu va jur. Uitati, daca vreti va dovedesc. Jucarie!?

Pisoiasul aparu si incepu a vorbi in timp ce parintii fetei erau cu gura casca langa el si ascultau cu uimire ce le spunea pisoiasul.

-          Eu sunt un pisoias magic, pot vorbi, ceea ce altii nu pot, am o blanita de aur, vi se pare normal?

-          Nu, dar e starniu…

-          Sa stiti ca voi lacomi ati fost cand ati vrut sa ma vindeti doar pentru ca am blanita de aur. Vedeti, daca m-ati fi vandut, acum nu stiati ca eu sunt magic si ca pot indeplini 3 dorinte.

-          A, deci e adevarata faza cu dorintele.

-          Dar bineinteles ca e adevarata! Tot ce a spus mica fetita e adevarat despre mine.

-          Bine, pentru inceput, eu vreau sa avem bani, si sa fim sanatosi, spuse mama si tatal.

-          Bun.

In cateva minute casa se umpluse de  banet. Sanatatea nu se simtea, insa era prezenta.

-          Acum Dorothea, e randul tau, spuse pisoiasul,

-          Bine,eu imi doresc un camin mare,mare,mare langa casa noastra pentru toate animalutele starzii care exista pe aceasta lume!

Imediat in curte aparu un camin mare,mare,mare, pana-n cer aproape, unde incepeau sa vina animalultele.

-          Acum, aveti de grija caci dorintele s-au dus, si mai este doar una.

-          Da, spuse cei doi parinti.

-          Bine, spuse Dorothea.

Dupa ani si ani, pisoiasul iesi afara la o plimbare cand daduse nas in nas cu un lup feroce care-l atacase. Dorothea vazu pe geam si isi chemase imediat parintii.

Din fericire il gonira, dar pisoiasul era extrem de ranit. Imediat fetita il luase in brate si il duse in casa unde incepuse sa il ingrijeasca ca si pe ochii din cap, insa in zadar, pisoiasul se facea din ce in ce mai rau.

In fiecare seara fetitia jelea langa el, desi stia ca nu va rezolva nimic. La o vreme, pisoiasul nu mai putea respira, asa ca incet,incet,se stinse.

Vai, acum zbierete si urlete si plansete de durere. Fetita era distrusa si parintii ei de asemenea. Bineinteles si mama pisoiasului era.

Dis-de-dimineata, fetita isi chemase parintii si pisica ei Lalea in curte, pentru a-l ingropa cum se cuviine pe micutul pisoias. Plangand fetita spuse:

-          Ce nu as da eu pentru o dorinta magica.

-          Stai putin fiico, spuse mama plangand si ea cu vocea tremurand, inainte de accident, pisoiasul ne-a spus sa avem grija ce facem cu ultima dorinta.

-          Da, dar credeam ca v-ati pus voi  dorinta.

-          Nu ne-am pus nici o dorinta. Incearca sa vezi, cine stie ce se inampla.

-          Bine. Imi doresc din toata inima ca pisoiasul meu sa se trezeasca din acest somn adanc care dureaza pe vecie.

Asteptara ei ce asteptara, dar nimic. Il ingropase si mersera in casa unde incepuse din nou sa planga. Si cum plangeau in hohote iata ca o voce cristalina spuse:

-          De ce plangeti? Era micutul pisoias, care era pe picioarele lui viu.

-          Pisoiasule! Urlase in gura mare fetita, cat mi-ai lipsit tu mie de-ai stii tu oare.

-          Din fericire, nu v-ati irosit ultima dorinta, si ati folosit-o cu intelepciune. Ati fi putut pur si simplu sa nu ma bagati in seama si sa va doriti castele sau imperii, dar ati fost intelepti si buni cu mine,deaceea va multumesc din suflet!

-          O pisoiasule, nici nu mai pot vorbi cum trebuie de fericire, spuse Dorothea.

-          Scumpul mamei puisor, venise si mama pisoiasului ,Lalea, toata intr-un plans, tu chiar traiesti?

-          Da mamico, multumita familiei noastre.

-          Sa nu te mai prind ca iesi prin padure fara mama ta sau fara familia ta da?

-          Da ,mama, promit.

Si cei cinci erau acum uniti, si nimic nu mai ii putea desparti. Dupa ani si ani, ca sa nu mai stea la padure sa fie in pericol, se mutara intr-un satuc linistit si frumos, pe marginea unei ape curgatoare. Si caminul era locuit acum de toate animalutele din lume care nu aveau familie sau erau de pe strada. 

Cu alte cuvinte, toti erau fericiti, si sper ca si voi.

Povestiile mele scrise in anul 2010-2011

       Florile din gradina castelului

Au fost odata ca niciodata, intr-o gradina imparateasca, niste flori. Erau cincisprezece feluri diferite,toate foarte frumoase. Erau Petunii,Lacrimioare,Zambile Salbatice,Latana,Trandafiri,Begonii,Flacara Padurii sau Ixora, Orhideea Dendobidum,Canna si Caldarusa de Colorad. Toate erau asa de frumoase ca iti sareau ochii cand te uitai la ele.

Insa, nu v-am spus chiar totul despre ele. Am uitat sa mentionez, ele fiind foarte ingrijite, prinsera puteri magice si acum puteau vorbi.

In fiecare seara la miezul noptii ele prindeau viata.

Intr-o zi, imparatul porunci slujitoriilor sa puna alte flori. Canna auzi toate acestea si le spuse celorlalte flori alarmata:

-          Fetelor,fetelor, ne-a venit sfarsitul.

-          La ce te referi surioara, spuse Caldarusa de Colorado.

-          L-am auzit pe imparat, poruncindu-le slujitorilor sa ne taie pentru a planta alte flori mai frumoase decat noi.

-          Ce vorbesti acolo surioara mea? Alte flori mai frumoase ca noi nici ca exista pe aceasta lume.

-          Are dreptate, spuse Ixora, nu s-au descoperit pana acum nici un fel de flori mai frumoase decat cele cincisprezece care suntem noi.

-          Dar cine stie, poate regele are pretentii.

-          E, stiti pe cine o sa taie cu siguranta fetelor? spuse Latana.

-          Nu, pe cine o sa taie cu siguranta? Intreba Canna.

-          Pe petunie. Adica uitate la ea ce simpla si urata este. Nici o pata de culoare nu are pe ea . E doar o simpla pata micuta pe pamanturile noastre.

-          Ei bine, nu as fi asa de sigura Latana, spuse Canna.

-          Desteptelor, spuse Latana, uitati-va si voi la ea ce simpla si urata este! Cu siguranta va fi taiata. Adica, uitati-va la ea si voi , cum spuneam eu, este doar o pata de culoare pe pamanturile noastre.

-          Defapt Latana, spuse Canna, nu sunt pamanturile noastre sau ale tale, sunt pamanturile imparatului.

-          Te-a intrebat cineva ceva cumva Canna? Eu personal cred ca nu.

Petunia auzi ceea ce spuse Latana si acum se puse pe ganduri;

“ Oare o sa ma taie cu adevarat? Oare chiar sunt asa urata precum zice Latana?”

Dimineata urmatoare slujitorul merse in gradina ca sa taie florile. Incet se aproprie de Latana si incepu sa o taie, apoi taie si Canna si restul florilor, iar cand sa taie petuniile, imparatul merse la el si ii spuse:

-          Vreau ca in gradina mea sa ramana cea mai simpla floare din toata colectia mea. Vreau ca ea sa fie stapana gradinii mele.

-          Pai imparate, floarea pe care dumneavoastra o cautati e petunia.

-          Bun, petunia ramane. Nu mai vreau ca sa fiu ca toti imparati de pe aici. Un imbufnat care vrea doar lucruri marete. Vreau ceva cat mai  simplu cu putinta.

-          Desigur imparate. Cu siguranta nu sunteti ca ceilalti.

Imparatul se duse impreuna cu slujitorul in imparatie. Petunia ramase vie, si ramase si stapana gradinii imperiale. Lavana vazu si suparata spuse:

-          A vrut cea mai josnica  floare si a primit-o. Pana si imparatul a spus ca e cea mai simpla floare cu putinta.

-          Dar Lavana, poate e cea mai simpla floare, dar daca imparatul a a pastrat-o inseamna ca e si cea mai frumoasa dupa parerea lui.

-          Hmm….spuse nervoasa Lavana, eu tot cred ca e oribila si josnica ca si voi restul, si sa stiti ca stiu ca eu sunt cea mai frumoasa floare si mai stiu ca imparatul nu m-a pastrat pentru ca nu vroia ca ceilalti imparati de pe aici sa fie invidiosi pe el.

-          Te inseli, spuse Canna, imparatul nu te-a pastrat pentru ca nu te place.

-          Esti o,o,o…grrr…spuse imbufnata Lavana, deoarece avea dreptate absoluta Canna.

Petunia se simtia mandra de faptul ca Latana se inselase in  prinvinta ei. Era  fericita si de faptul ca acum putea sa rada de Lavana pentru ca o taiase gradinarul , insa deoarece era o floare inteleapta, nu facu nimic, desi in sinea ei era bucuroasa ca i-a dat o lectie Lavanei,despre simplitate si frumusete.